Cine are nevoie de teatru?

Concert Urma, live în TSC

 "Nu vă supăraţi, e loc? Aş vrea şi eu să mă revolt!"
 "Da' ce dom'le, noi stăm de proşti aici? Stai la coadă!"

Bun. Dacă tot am început, să continuăm, zic!

Povesteam eu în postările anterioare de pe blog despre un anume spaţiu din "satul" meu de baştină...Teatrul Equinox. Dacă aţi stat vigilenţi pe Facebook, aţi observat fin că săptămâna asta se desfăşoară subtil, fără prea multe valuri, festivalul Nichita la echinocţiu...ploieştenii ştiu despre ce este vorba..

Da' bun, dar care-i revolta?

În weekend am reuşit să ajung cumva la primele semne ale acestui festival. Pentru mine a fost un amalgam de stări, un puhoi de sentimente care au fost vărsate pe mine. Am văzut spectacole în care am jucat, spectacole pentru care am repetat ore în şir, dar nu le-am mai jucat, am întâlnit oameni care-mi sunt ca nişte părinţi şi de care îmi era un dor nebun.

Deci, toate bune şi frumoase, nu!?  NU!

Ajuns în faţa teatrului ce sălăşluia de vreo 30 de ani în Palatul Culturii din Ploieşti, m-am trezit că locul ce-mi era atât de drag nu se mai află acolo. L-au luat şi p'ăsta! Umblă vorba prin târg că vor să facă acolo nu ştiu ce sală de conferinţe, convenţii, întâlniri şi pişcoţăreli pentru "mai marii" urbei...acuma cică renovează...

Bă, în voi chiar urlă indolenţa şi nesimţirea?

Nu-mi vreau a spune cum erau lucrurile pe care noi le-am făcut acolo acum bună bucată de vreme, trebuie încercat, gustat, rumegat. Pentru mine a fost un fel de drum iniţiatic (şi mai ştiu încă o mână de oameni pentru care a fost la fel), deci contează domnilor!

Cu multă amărăciune pentru oraşul ăsta şters, unde cele mai aglomerate locuri sunt cele două şaormerii, pot spune că locul ăsta, Teatrul Equinox, e unul dintre puţinele spaţii unde se mai încurajează cultura ploieşteană, sufocată de dive, şmecheri şi neputincioşi în propriile frustrări. Cultura? Trimisă undeva prin underground. Nu vreau să vorbesc la trecut, pentru că acest spaţiu, acest spirit încă persistă. Veţi putea oricând trece pragul acestui spaţiu, doar că de data aceasta într-un hol... Da! Trăirea a fost dată afară...nu trebuie să mai trăim, putem respira şi în hol, doar ce-i cu atâta elitism?!

Până la urmă, domnilor burtoşi, votaţi şi îmbuibaţi, nu aţi înţeles un singur lucru! Acolo se face ceva! S-a făcut, se face şi cu siguranţă se va mai face! Toate lucrurile astea contează, pentru că mai presus de toate, că nu mă aştept acu' s-o pricepeţi p'aia cu teatrul, acolo se formează nişte tineri. Acolo copiii ăia învaţă să trăiască, se existe, să se poarte, sa vorbească, acolo se iau primele lecţii de zbor, ca să nu ajungi un "trâmbiţaş din rândul 387".

O să vă dau exemplul meu. Pe scena aia mică şi mochetată am pus pentru prima dată mâna pe un Cehov, pe Sartre, pe Garcia-Lorca...prea complicat pentru voi, nu ştiţi la ce echipă au jucat aştia... Acolo am pus citirea pe Geo Bogza, în spaţiul ăla prăfuit am savurat Sorescu şi Preda, acolo Nichita m-a învăţat Lecţia despre zbor. Voi ce o să-i învăţaţi pe cei ce nu vor mai ajunge acolo doar pentru că nu mai aveţi unde să vă aplaudaţi unii pe alţii?


Dacă tot ne agităm...un spectacol aş vrea să vă arat domnilor din toate cele ce s-au petrecut acolo...Cine are nevoie de teatru?...un dulce amar al nostru.


Şi totuşi...


-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Nichita Stănescu - Lecţia despre cub (Opere imperfecte - 1979)

Din şi înspre...scenă!

Nicu Alifantis - Cantece de şemineu. Nu căutaţi melodia ca disperaţii, e un album.

 Zilele trecute vorbeam cu o mână de prieteni despre teatru. E clar, am început şi noi să prindem gustul, să mergem mai des, să pricepem ceva, să nu pricepem ceva...fiecare cu cât poate.

Pentru unele seri geniale petrecute înrădăcinat în scaun trebuie să-mi înclin pălăria în faţa băieţilor şi fetelor de la UNATC...nişte oameni frumoşi! Dacă aveţi timp şi tragere de inimă, mergeţi şi acolo la un spectacol: fără fiţe, fără vedetisme, fără pretenţii, dar cu mult patos.

Mda, precum ziceam...vorbeam de ai mei prieteni...
De fapt, trebuie să recunosc, articolul ăsta nu va fi ca toate celelalte. Probabil va fi un pic mai...cult în cap. Toată povestea a pornit după ce gaşca veselă a petrecut o seară în sălile UNATC-ului.

Vă spuneam eu mai demult că există oameni şi locuri care te marchează? Ei, da! Teatrul este unul din acele locuri. Eu am descoperit teatrul în Ploiești, la Teatrul Equinox. Acolo am dat de niște oameni extraordinari, care au reușit să-mi inoculeze un mod de a vedea lucrurile pe tabula rasa ce-mi stătea în țeastă atunci. Unul dintre lucrurile foarte importante învățate acolo a fost cum să mă uit la cei din preajma mea, dar şi cum să mă comport, mai ales într-o sală de spectacol.

E un blog de banalităţi totuşi, deci ce vrei tu cu intelectualismul ăsta subit aşa?

Mă, nu e greu de priceput! Simplu! Ce mama mă-sii e şi cu teatrul ăsta? Nişte unii pe o scenă. Nu-i chiar aşa! Teatrul nu înseamna doar actori, Shakespeare, sau mai ştiu eu ce alte lucruri ce au devenit deja clişee.

Teatrul e o scenă, o umbră, o traversare, un sentiment, o trăire, un happening. Nu săriţi cu gura că n-am zis-o eu, au zis-o alții mai deştepţi ca mine.


 Am auzit poanta "Dacă tot te prefaci că eşti regele Richard, prefă-te că nici mie nu-mi sună telefonul!" Prietene, eşti un idiot! Ar cam trebui să ne scoatem din căpuţ ideea că actorii se prefac. Oamenii ăia trăiesc acolo, mor şi renasc pe scenă, emit sentimente.... şi crede-mă pe cuvânt că-i al dracului de istovitor.  Bun, dar acum o să mă întrebi cum îţi dai tu seama de asta. E la fel de simplu! Ai tresărit, ai suspinat, te-a atins, ai simtit? Ete' acolo-i şmecheria! Dacă omul ăla s-ar preface, l-ai simţi imediat, iar toate sentimentele alea ar dispărea din sufleţelul tău cel mic şi negru.

O altă problemă pe care noi o avem vis-a vis de teatru, se referă la modul în care ne este prezentat. Vreau sa lovesc acum în cururile fine de intelectuali, care nu pot digera decât Shakespeare, Hugo, clasici...altfel pute! Sunteţi nişte impocriţi! 

Teatrul face parte din noi, din cotidian. Nu trebuie să vedem mereu colanţi şi replici pline de patetism ca să simţim că suntem la teatru. Ultimele două spectacole pe care le-am văzut au fost scrise de Martin McDonagh. Evident, inspirate din ceea ce trăim zi de zi, replicile erau diferite faţă de teatrul clasic. Adică mai înjurau aia, bă, pe scenă! Am zărit în sala cu pricina oameni de vârsta a doua, cucoane în toată regula, foarte indignate. "Domn'le, ce-i cu limbajul ăsta într-un teatru?" şi părăseau sala. Chiar dacă spectacolul cu pricina era cenzurat...adicătelea avea beep-uri. E bine că ne ofuscăm atunci când "ieşim în societate", dar de altfel o înjurăm de mama-focului pe vecina de la 4...repet, ipocriţi.


Colac peste pupăză...teatrul e sincer. Ne înjură când trebuie să ne înjure, ne curăţă când trebuie să ne cureţe, ne deschide mintea atunci cand nu mai intra acolo nici măcar o fantă de lumină...


Noi?

Cu genunchii la gură

Mai rar. Că tot ce-i rar e bun!

The White Buffalo - Love Song (Dakota Sessions)


Azi, joi, cald, soare...clar! Primăvară!

Tocmai ce terminasem un curs la facultate şi urma o pauză de vreo juma' de oră în care ne-am fi bătut de muscă. Am hotărât să râncezim la soare, că doar d-aia e primăvară şi cald, şi frumos, şi soare, şi flori, şi porumbei, bine...ăştia erau şi iarna, mă rog... Am decis să sprijinim cu stoicism o bancă "la fântână" (locu' unde se umflă din când în când tărâţa în români şi mai ies ba să protesteze, ba că a câştigat Steaua, ba că le-a fătat scroafa...evenimente majore ale mentalului colectiv). Am ajuns, am zărit bancuţa. Ne-am aşezat.
Hăhăială, glume, râsete, poze...studenţeală! De noi se apropie o tanti-măturătoare...Hai că eşti ipocrit! Păi rău că nu se face curat, rău că se face!  Tipa (îmi pare rău, dar nu pot ridica pe toată lumea la statutul de doamnă) avea căşti în urechi, uniformă şi dădea cu tot nesaţul din mătura ecologică de serviciu.

Ajunge lângă noi...

 Dă din mătură.

Ajunge în faţa noastră...

Dă din mătură.

Se întoarce spre noi: "Bă, ia ridicaţi şi voi picioarele să dau sub bancă!"

Acum ce să mai faci? Hopa sus picioarele!


Şi tot stau să mă gândesc....Noi aşa, ca naţie, mereu când vine vreun minoritar tupeist şi ne-o cere, ne ducem genunchii la gură?