"Nu vă supăraţi, e loc? Aş vrea şi eu să mă revolt!"
"Da' ce dom'le, noi stăm de proşti aici? Stai la coadă!"
Bun. Dacă tot am început, să continuăm, zic!
Povesteam eu în postările anterioare de pe blog despre un anume spaţiu din "satul" meu de baştină...Teatrul Equinox. Dacă aţi stat vigilenţi pe Facebook, aţi observat fin că săptămâna asta se desfăşoară subtil, fără prea multe valuri, festivalul Nichita la echinocţiu...ploieştenii ştiu despre ce este vorba..
Da' bun, dar care-i revolta?
În weekend am reuşit să ajung cumva la primele semne ale acestui festival. Pentru mine a fost un amalgam de stări, un puhoi de sentimente care au fost vărsate pe mine. Am văzut spectacole în care am jucat, spectacole pentru care am repetat ore în şir, dar nu le-am mai jucat, am întâlnit oameni care-mi sunt ca nişte părinţi şi de care îmi era un dor nebun.
Deci, toate bune şi frumoase, nu!? NU!
Ajuns în faţa teatrului ce sălăşluia de vreo 30 de ani în Palatul Culturii din Ploieşti, m-am trezit că locul ce-mi era atât de drag nu se mai află acolo. L-au luat şi p'ăsta! Umblă vorba prin târg că vor să facă acolo nu ştiu ce sală de conferinţe, convenţii, întâlniri şi pişcoţăreli pentru "mai marii" urbei...acuma cică renovează...
Bă, în voi chiar urlă indolenţa şi nesimţirea?
Nu-mi vreau a spune cum erau lucrurile pe care noi le-am făcut acolo acum bună bucată de vreme, trebuie încercat, gustat, rumegat. Pentru mine a fost un fel de drum iniţiatic (şi mai ştiu încă o mână de oameni pentru care a fost la fel), deci contează domnilor!
Cu multă amărăciune pentru oraşul ăsta şters, unde cele mai aglomerate locuri sunt cele două şaormerii, pot spune că locul ăsta, Teatrul Equinox, e unul dintre puţinele spaţii unde se mai încurajează cultura ploieşteană, sufocată de dive, şmecheri şi neputincioşi în propriile frustrări. Cultura? Trimisă undeva prin underground. Nu vreau să vorbesc la trecut, pentru că acest spaţiu, acest spirit încă persistă. Veţi putea oricând trece pragul acestui spaţiu, doar că de data aceasta într-un hol... Da! Trăirea a fost dată afară...nu trebuie să mai trăim, putem respira şi în hol, doar ce-i cu atâta elitism?!
Până la urmă, domnilor burtoşi, votaţi şi îmbuibaţi, nu aţi înţeles un singur lucru! Acolo se face ceva! S-a făcut, se face şi cu siguranţă se va mai face! Toate lucrurile astea contează, pentru că mai presus de toate, că nu mă aştept acu' s-o pricepeţi p'aia cu teatrul, acolo se formează nişte tineri. Acolo copiii ăia învaţă să trăiască, se existe, să se poarte, sa vorbească, acolo se iau primele lecţii de zbor, ca să nu ajungi un "trâmbiţaş din rândul 387".
O să vă dau exemplul meu. Pe scena aia mică şi mochetată am pus pentru prima dată mâna pe un Cehov, pe Sartre, pe Garcia-Lorca...prea complicat pentru voi, nu ştiţi la ce echipă au jucat aştia... Acolo am pus citirea pe Geo Bogza, în spaţiul ăla prăfuit am savurat Sorescu şi Preda, acolo Nichita m-a învăţat Lecţia despre zbor. Voi ce o să-i învăţaţi pe cei ce nu vor mai ajunge acolo doar pentru că nu mai aveţi unde să vă aplaudaţi unii pe alţii?
Dacă tot ne agităm...un spectacol aş vrea să vă arat domnilor din toate cele ce s-au petrecut acolo...Cine are nevoie de teatru?...un dulce amar al nostru.
Şi totuşi...
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Nichita Stănescu - Lecţia despre cub (Opere imperfecte - 1979)
