Nicu Alifantis - Cantece de şemineu. Nu căutaţi melodia ca disperaţii, e un album.
Zilele trecute vorbeam cu o mână de prieteni despre teatru. E clar, am început şi noi să prindem gustul, să mergem mai des, să pricepem ceva, să nu pricepem ceva...fiecare cu cât poate.
Pentru unele seri geniale petrecute înrădăcinat în scaun trebuie să-mi înclin pălăria în faţa băieţilor şi fetelor de la UNATC...nişte oameni frumoşi! Dacă aveţi timp şi tragere de inimă, mergeţi şi acolo la un spectacol: fără fiţe, fără vedetisme, fără pretenţii, dar cu mult patos.
Mda, precum ziceam...vorbeam de ai mei prieteni...
De fapt, trebuie să recunosc, articolul ăsta nu va fi ca toate celelalte. Probabil va fi un pic mai...cult în cap. Toată povestea a pornit după ce gaşca veselă a petrecut o seară în sălile UNATC-ului.
Vă spuneam eu mai demult că există oameni şi locuri care te marchează? Ei, da! Teatrul este unul din acele locuri. Eu am descoperit teatrul în Ploiești, la Teatrul Equinox. Acolo am dat de niște oameni extraordinari, care au reușit să-mi inoculeze un mod de a vedea lucrurile pe tabula rasa ce-mi stătea în țeastă atunci. Unul dintre lucrurile foarte importante învățate acolo a fost cum să mă uit la cei din preajma mea, dar şi cum să mă comport, mai ales într-o sală de spectacol.
E un blog de banalităţi totuşi, deci ce vrei tu cu intelectualismul ăsta subit aşa?
Mă, nu e greu de priceput! Simplu! Ce mama mă-sii e şi cu teatrul ăsta? Nişte unii pe o scenă. Nu-i chiar aşa! Teatrul nu înseamna doar actori, Shakespeare, sau mai ştiu eu ce alte lucruri ce au devenit deja clişee.
Teatrul e o scenă, o umbră, o traversare, un sentiment, o trăire, un happening. Nu săriţi cu gura că n-am zis-o eu, au zis-o alții mai deştepţi ca mine.
Am auzit poanta "Dacă tot te prefaci că eşti regele Richard, prefă-te că nici mie nu-mi sună telefonul!" Prietene, eşti un idiot! Ar cam trebui să ne scoatem din căpuţ ideea că actorii se prefac. Oamenii ăia trăiesc acolo, mor şi renasc pe scenă, emit sentimente.... şi crede-mă pe cuvânt că-i al dracului de istovitor. Bun, dar acum o să mă întrebi cum îţi dai tu seama de asta. E la fel de simplu! Ai tresărit, ai suspinat, te-a atins, ai simtit? Ete' acolo-i şmecheria! Dacă omul ăla s-ar preface, l-ai simţi imediat, iar toate sentimentele alea ar dispărea din sufleţelul tău cel mic şi negru.
O altă problemă pe care noi o avem vis-a vis de teatru, se referă la modul în care ne este prezentat. Vreau sa lovesc acum în cururile fine de intelectuali, care nu pot digera decât Shakespeare, Hugo, clasici...altfel pute! Sunteţi nişte impocriţi!
Teatrul face parte din noi, din cotidian. Nu trebuie să vedem mereu colanţi şi replici pline de patetism ca să simţim că suntem la teatru. Ultimele două spectacole pe care le-am văzut au fost scrise de Martin McDonagh. Evident, inspirate din ceea ce trăim zi de zi, replicile erau diferite faţă de teatrul clasic. Adică mai înjurau aia, bă, pe scenă! Am zărit în sala cu pricina oameni de vârsta a doua, cucoane în toată regula, foarte indignate. "Domn'le, ce-i cu limbajul ăsta într-un teatru?" şi părăseau sala. Chiar dacă spectacolul cu pricina era cenzurat...adicătelea avea beep-uri. E bine că ne ofuscăm atunci când "ieşim în societate", dar de altfel o înjurăm de mama-focului pe vecina de la 4...repet, ipocriţi.
Colac peste pupăză...teatrul e sincer. Ne înjură când trebuie să ne înjure, ne curăţă când trebuie să ne cureţe, ne deschide mintea atunci cand nu mai intra acolo nici măcar o fantă de lumină...
Noi?
