Filmul bate viata - ep. 1

Pentru ca realitatea e destul de Banala, va recomand astazi doua comedii. Daca va plac recomandarile, o sa revin pe viitor cu altele.

Din seria "viata bate filmu daca nu te bat io primu" va prezint: The Internship (2013), o comedie destul de proasta incat sa-mi placa. Rolurile principale sunt detinute de doi zei ai comediilor cretine: Vince Vaughn si Owen Wilson, doi vanzatori d-aia ambulanti care vorbesc mult si prost si care se trezesc fara joburi in epoca online-ului. Si nah, ce te faci cand vezi ca lumea s-a schimbat si tu nu esti adaptat la tendintele curente? Fix ce ar face orice om normal care nu a absolvit nici macar liceul - te angajezi la Google. Dar nu ca orice boschetar, nu, tu aplici pentru un post de internship, iti falsifici CV-ul si daca treci de niste probe cu echipa ta de paria o sa ajungi angajat. Personal, imi place ideea, cand vine vorba de falsificat chestii devin foarte visator. Pacat ca nu eram si putin drogat ca altfel gaseam niste hibe in scenariu (gen: cum cacat se intampla de crede lumea ca Owen Wilson e frumos sau cum dracu a supravietuit boracu ala chinez pana la 21 de ani fara sa bea macar o bere?). Deci, cum se descurca doi papagali fara niciun fel de backup tehnic pusi in situatia de a arata HR-ului de la Google ca ei sunt perfecti pentru un job in cea mai tehnologizata multinationala din lume? Hilar, asa se descurca. Recomand sa fie urmarit cu sticla de cola in brate. Product placement evident.

Urmeaza o recomandare din seria "vive la taboulistan!"...

Avem o comedie frantuzeasca pentru numarul doi: Vive la France (2013) . Dume d-alea old school. Pe scurt: doi talibani (sau pakistanezi, afgani, kurzi, etc) primesc misiune sa arunce in aer turnul Eifel. Nu are chiar happy end, ca sunt atat de prosti incat in loc sa arunce bomba in apa, arunca rinichiul si in loc sa explodeze turnul Eifel, ii explodeaza capatana lu Feruz. Trecand peste asta, amuzant si reconfortant filmul, atat de amuzant incat la partea in care astia doi sunt pusi sa se costumeze intr-un iepuras si un miriapod de catre un politist gay cu fetisuri bizare pur si simplu mi-a scapat berea din mana. Isabelle Funaro pica super bine in rolul de blonda proasta, prezentatoare la meteo, justitiar de carton, ghid turistic pentru ai doi teroristi (pacat ca scena menage-a-trois nu a fost exploatata mai mult). In incheiere, parafrazez o replica din film: “Romania a fost binecuvantata de Dumnezeu cu toate frumusetile posibile. Pentru a echilibra balanta, acesta a umplut-o cu romani.”

Un articol de Dan Suhai
Sursa foto: http://www.babayara.com

La pescuit: noul cod...rutier!

Pentru că guguștiucii, pardon, guvernații României sunt preocupați de soarta cetățenilor și cetățencelor țărișoarei pe care o prădează, au inventat un cod rutier care te face să-ți vinzi mașina ca să-ți poți plăti amenda.

Să începem logic:

Mita! Păi decât să plătești o amendă uriașă, mai bine-i dai juma’ din ea polițaiului. E cunoscut faptul că atunci când crești taxe și amenzi crește și evaziunea.

Cine plătește? Când ai un salariu mediu (la nivel național) net lunar de aproximativ 1.500 lei și un salariu minim pe econmie de 800 de lei cine plătește amenzi de 9.600 de lei?

 Gata cu contestațiile! Avem la dispoziție 50 de zile să ne plătim amenzile și nu mai putem contesta în instanță contravențiile! Adică nasol! După capul meu se cam îngrădește accesul liber la justiție (adică unul din drepturile fundamentale ale omului viețuitor într-un stat de drept). Eu consider abuzivă șmecheria asta. Da, știu, știu, se fac multe mânării când se contestă o amendă în instanță, dar e dreptul fiecăruia să încerce să-ți demonstreze nevinovăția, poate omul ăla chiar nu a comis fapta respectivă, poate polițaiul a fost chior, cifut și (de cele mai multe ori) abuziv. Eu vreau să pot contesta în instanță orice consider eu că mă nedreptățește! Mi se pare firesc să fie așa și nu invers.

Și lista-i lungă, vă puneți voi la curent dacă vă pasă. Mie astea mi se par ilogice și greu de pus în practică. Nu avem un sistem așa curat și pus la punct încât să putem implementa asemenea norme.

Pe de altă parte, sunt pline șoselele de tembeli/e vitezomani/e cu exces te testosteron care nu respect regulile de circulație și care omoară și mutilează oameni. Pentru ăștia sunt pușcăriile, dar din nou, într-un sistem ideal. Nu cred că noul cod rutier o să aibă efecte pozitive. Șmenarii și boșii tot ce știu ei o să facă.

Un articol de Alina Şalavarin



Sursa foto: http://e-poze.info/wp-content/uploads/2013/01/poze-amuzante-politisti-in-trafic.jpg

revenim la discriminare

O tema care imi "place" atat de mult... Si o tema pe care cei mai multi romani uita sa si-o faca.

Stim cu totii ca puscariasi sunt exclusi din societate, sunt marginalizati in asa grad incat o condamnare este echivalentul unui exil din viata publica. Nu conteaza cati ani de puscarie a facut omul, singurul drum pe care suntem in stare sa-l imaginam pentru un fost detinut este reintoarcerea in puscarie, fara sa ne gandim la efectele acestei mentalitati. Stim cu totii ca statul plateste pentru un detinut aflat in custodie mai mult decat pentru un batran pensionar, de exemplu. Si cu toate astea, refuzam sa le acordam o noua sansa, refuzam sa ne acordam o noua sansa.

Poate va intrebati de unde ideea de a ne acorda noua o noua sansa... Imaginati-va putin... Un om condamnat la 6 ani pentru talharie, sa zicem, iese dupa 4 ani pentru buna purtare. In acesti 4 ani, statul a cheltuit pentru el fondurile care ar fi sustinut cu lejeritate pensia pentru doi batranei agricultori. Dupa ce a iesit din inchisoare, unde a urmat cursuri si a obtinut o calificare, refuzam sa il includem in campul muncii din cauza etichetei de "puscarias".  Are doar doua alternative, una e sa plece din tara, pentru a nu mai fi nevoit sa se supuna oprobiului public, alta ar fi sa faca o noua faradelege si sa ajunga din nou in inchisoare. Plecat din tara, destinul lui este incert, poate ajunge sa fie expulzat, poate ajunge sa se sinucida sau poate pur si simplu sa dispara in neant. Nimeni nu poate garanta ca va reusi sa-si construiasca o viata normala departe de tara lui. Daca in schimb ramane in tara, cedeaza psihic si incalca din nou legea, ajunge iarasi sa traiasca din banii statului. Si ai familiei care il va vizita lunar si va cheltui cam un salariu mediu pentru a-i duce pachete si a face drumuri prin tara pe la diverse penitenciare.

Va ganditi simplu ca "isi merita soarta", stiu. E simplu sa judeci cand nu ai trecut in viata ta prin experienta vizitarii, cel putin din calitatea de om liber, unei inchisori. Nu aveti idee ce senzatie mizera iti da portile si zidurile inconjurate de sarma ghimpata, nu stiti ce inseamna sa iti vezi ruda sau prietenul si sa nu-l poti strange in brate pentru ca e un nenorocit de geam securizat intre voi. Nu stiti ce inseamna sa sintetizezi intr-o discutie de jumatate de ora ce ai mai facut in ultima vreme. Si nu va acuz pentru aceasta ignoranta, e mult mai bine sa nu stii. Sa nu stii ca in puscarie te impui sau devii fetita unor smecheri, ca pentru a te impune trebuie sa te bati mai ceva ca un luptator de K1 in cusca, ca trebuie sa cumperi tacerea gardienilor, ca trebuie sa te feresti de "sifoane" si ca trebuie sa inveti codul penal mai bine decat un student la drept pentru a reusi sa iti asiguri o plimbare de o saptamana pana la un penitenciar aproape de casa ta, ca sa-i fie usor maica-tii sa vina sa te viziteze dupa ce nu ai vazut-o un an.

Am vazut pana acum cazuri si cazuri, am vazut oameni care si-au putut reface viata (dar care inca nu scapa de eticheta de "puscarias" desi au familie si au crescut 2-3 copii), am vazut oameni care au plecat din tara dupa eliberare si au ajuns sa traiasca din vandut fier vechi in Spania, oameni care au rezistat doar 3 luni in libertate si apoi au obtinut o noua condamnare. Si totusi, nu pot intelege. Nu pot intelege cum un fost dependent de droguri poate scapa de oprobiul societatii dupa o cura de dezintoxicare si un condamnat nu poate scapa de o eticheta desi a trait in cel mai urat mediu posibil cativa ani.

Am speranta ca oamenii vor incepe sa gandeasca mai deschis, dar in acelasi timp imi e si frica de inchistarea in care se afla societatea romaneasca. O sa inchei citandu-l pe Tanase de la Tapinarii si lasandu-va o melodie care, pentru mine, reprezinta un indemn la incetarea discriminarii: "Eu zic sa iubim trecutul dar si prezentul, sa deschidem ochii, ca de-asta multi artisti tineri se lupta atat de mult sa fie apreciati, pentru ca noi traim in trecut. Suntem o natiune imbatranita care nu stie sa priveasca in viitor si care are idei preconcepute despre tot ce e nou."




sursa foto: http://www.suntemprodusulmediului.ro

Un articol de Dan Suhai

hipsterii, tiganii si cult-URA

Recent a avut loc prima editie a evenimentului social-cultural Rahova Delivery, unul din multele derivate ale Street Delivery. Prima reactie, in momentul in care am aflat de asta, a fost "WTF???". Serios, sa ma duc la mama dracu, intr-un cartier rau famat, sa vad cateva workshopuri jenibile inventate de hipsteri absolventi de asistenta sociala si sa ascult niste muzica experimentala? Nu! Tin prea mult la tenul meu ca sa risc un machiaj permanent cu forma de pumni in jurul ochilor. Apoi am mai cotrobait putin pe evenimentul de pe facebook si am aflat ca in a treia zi, main-event va fi un concert sustinut de Omu Gnom si Macel mai Chill. In calitate de consumator de rap pe banda rulanta, asta m-a pus pe ganduri. Am vazut showul oamenilor intr-un club si clar vreau sa repet experienta. Asa ca am decis sa nu arunc niciun ochi pe workshopuri, ca sa nu ma trezesc ca sar cu pumnii pe vreun hipster d-ala si sa ajung acolo fix cand era anuntat concertul lui Omu Gnom.

Mi-am luat prietena de mana, exact ca in piesa, inca doi prieteni cu mine si hai sa ne plimbam noaptea pe stradutele dubioase din Rahova. Am ajuns la timp sa mai prind vreo 15 minute din reprezentatia unei tipe cu o voce de milioane si a unui tip care facea minuni la chitara bass (Luiza Zan si Adalbert Cserkesz, dupa cum am aflat ulterior). Nu am putut sa nu remarc un grup de vreo 50 de tigani[1] destul de "veseli" pentru a sari la scandal la cea mai mica privire nelalocul ei si faptul ca era prezent doar un echipaj de politie. Zic "fie ce-o fi, pana nu se termina concertul, nu plec" si ma asez frumos fix in spatele tiganilor. Desfacem repede primul rand de doze de bere aduse la pachet de acasa si intram in vibe (ce imi place la manifestarile de genul Street Delivery e ca au muzica buna, sonorizare perfecta, nu-mi place ca au berea prea scumpa). Bastinasii faceau show-ul lor propriu in stilul "cola, seminte, caterinca", dansau la piese intr-un stil greu de descris, in pauze incepeau sa injure cantaretii si sa ceara "o manea, ba, *cenzurat*!" si, per total, socializau destul de ok.

A venit si momentul concertului care ma atrasese acolo, va las un video filmat acolo, ca sa vedeti la ce ma refer.


Acum, nah, ideea principala nu e ca se merita sa te duci la mama dracu pentru un concert bun. Altul e scopul acestui articol. Fix cand sa plecam, un tip a venit si mi-a intins vreo 8 coli A4 desenate in creion de catre copiii din Rahova. Imi pare rau ca nu am un scanner sa le pot posta la calitate buna, va arat cateva fotografiate cu telefonul:

Textul de aici este: "ei percep lumea diferit de parintii lor, dar sunt inconstienti de gravitatea situatiei".

Aici scrie: "din imobil au fost evacuati doar cetatenii de etnie roma", "iesiti afara din casa tiganilor, cu toate ca suntem familii mixte" si "lipsa modelelor de urmat, catalizata de televiziune si alte forme media, le marcheaza si intrerupe realitatea".

Ce au facut de fapt hipsterii aia carora le sunt eu hater? Si-au axat atentia pe tineretul din cartierul Rahova, singura categorie care ar mai putea face ceva pentru acea comunitate, asta daca le sunt deschisi ochii la timp. Lasand la o parte cererile exasperante pentru "o manea, ba, *cenzurat*!", oamenii au fost super cool, la sfarsitul concertului lasand la o parte maneaua si strigand "BIS" la unison cu noi. Faptul ca adultii lor sunt majoritar dependenti de alcool, faptul ca toti ceilalti ii ocolesc pentru ca "sunt tigani", faptul ca nu au cum sa se educe (e greu sa devii altceva cand ai numai exemple negative, exemple de oameni care au renuntat sa lupte pentru dreptul la o viata decenta) ii transforma in viitori puscariasi, talhari, criminali si violatori. Daca societatea ar intelege ca nu prin marginalizare transformi omul, ci lucrand direct cu el, cunoscandu-l si incurajandu-l sa aleaga alt drum, daca oamenii din conducere ar lasa o mica parte din ciolan sa ajunga unde ii este rolul (la reconstructia societatii, la reintegrarea tiganilor in circuitul muncii si la educarea copiilor), nu ar mai trebui sa ne ferim cand mergem noaptea pe strazile din cartierul acesta atat de rau famat. Dar astea sunt utopii, un eveniment in genul Rahova Delivery nu face decat sa prezinta pentru o clipa infima alternativa la imaginea actuala a tiganilor din Rahova, iar un Ocuppy Rahova este imposibil cand timp fondurile necesare introducerii oamenilor de acolo in circuitul civic normal sunt bagate fara jena in buzunare de alesii neamului.

Un articol de Dan Suhai.

[1] repetitia cuvantului "tigan" nu are de a face cu xenofobia, eu personal avand rude de gradul I tigani 100% (pentru prevenirea eventualelor acuze).

sursa foto 3: https://www.facebook.com/RahovaDelivery

Te duci, dar pe Barbu(a) ta!

La un moment dat, săptămână trecută, s-a făcut foarte mare vâlvă: ministrul culturii şi-a spălat păcatele într-o baie de mulţime.

Domnul Barbu a participat la un eveniment cultural într-un club bucureştean...până aici nimic ieşit din comun, doar e un intelectual, nu? Evenimentul cu pricina a fost boicotat de protestatarii roşii şi uniţi. Ei bine, dacă mă întrebi pe mine, era de aşteptat ca lumea să fie acolo. Adică ne arde buza, ieşim de două luni în stradă şi urlăm că se distrug nişte galerii vechi de când lumea  şi tu vii să ne spui despre cum ţi-ai mai pus un doctorat la CV?! Păi nu prea merge!

Blogul ăsta nefiind unul de politică, nu o sa intru în detaliile picante, ci o să-mi dau doar cu părerea. Faptul că s-a boicotat evenimentul era predictibil. Să fim serioşi, dintre cei care ies la proteste, mulţi îşi beau cafeaua în clubul cu pricina. Însă ceea ce s-a întâmplat apoi a fost ciudat.

În momentul în care domnul cu ochelari groşi a fost pus în funcţie, chiar am crezut că va fi ok: este un intelectual, omul ăsta sigur înţelege. Nici pe departe! Momentul în care ministrul s-a lovit de oamenii simpli a fost cel în care, pentru mine, a făcut dovada faptului că nu este mai mult decât un simplu şoarece de bibliotecă. Foştii tăi studenţi, votanţii tăi, oamenii care şi-au pus încrederea în tine vin să-ţi vorbească, iar tu stai picior peste picior în faţa lor, cu curul comod înfipt în scaun şi tragi cu nesaţ sau nesimţire din ţigară? Faza asta mi-a amintit puţin de reclamele vechi, tipic americane de la Malboro...

Lipsa totală de spontaneitate e ieşit ca păduchele în frunte, făcând diferenţa dintre un politician şi un teoretician al politicii...faptul că avem hard disk'ul plin de cărţi nu ne prea ajută să reacţionăm corect, nu?

Episodul ultim a făcut deliciul. Domnul stimat a stat să se porcăie cu masa de oameni...păi unde mai este elitismul? Chiar dacă, din câte am văzut, i s-a vorbit frumos, din nou atitudinea a lăsat de aşteptat.  Băi nene, nu stai să arăţi că eşti mai deştept decât toată piaţa, mai ales cand vii cu lecţiile nefacute, ci te urci în maşina ta cea scumpă şi pleci!

La final am păstrat cireaşa de pe tort. Geamul! S-o fi spart,  nu s-o fi spart...eu când am auzit de geamul ăla spart, singurul gând care mi-a venit în minte a fost: Hopa, ăsta-i pretextul, stai să vezi că începe jandarmeria omorul...Nu a fost aşa. Cu toate astea, dacă vreunul dintre protestatari l-a spart, să fie sancţionat. Dacă geamul ăla a fost o înscenare, înseamnă că zilele paşnice se apropie de final...grijă mare!

Până una-alta, exerciţiu democratic continuă, indiferent de purtarea celor sus-puşi şi a total iritaţilor din forţele de menţinere a ordinii.





O părere de Ştefan Leonte

Sursa foto: http://voxpublica.realitatea.net/wp-content/uploads/2013/10/barbu-la-club-a.jpg

Prezenţi în absenţă

            Ciudat lucru: suntem din ce în ce mai absenţi din realitatea imediată! Atât de cufundate sunt nasurile noastre în smartphone-uri sau tablete, că pierdem secvenţe întregi din ceea ce se întâmplă lângă noi. Ratăm figuri, gesturi, expresii faciale şi... crime!

            Zilele trecute, un criminal a împuşcat mortal un student într-un tren din San Francisco. Atacatorul a ţinut arma la vedere, dar  nimeni nu l-a observat. Pasagerii, absorbiţi de tehnologie sau de alte mărunţişuri, au reacţionat abia când tânărul a căzut, lovit în spate de glonţ.
              Et voila: subiect pentru un studiu antropologic – omul secolului al XXI-lea „trăieşte” în spaţiul virtual! E clar: nu sunt de vină obiectele! Nu ele ne îndepărtează unii de alţii, noi o facem! Sentimentul nu e nou, ideea umanităţii atinse de alienare i-a inspirat din plin pe existenţialişti încă din secolul trecut!
               Smartphone-ul a devenit o excrescenţă anatomică şi psihică sinistru de acaparatoare. Îmi şi imaginez: spaţii publice pline de capete plecate către micile aparate! Oamenii ar rata, într-un astfel de scenariu, partea consistentă a unei conversaţii.  Numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prin limbajul corpului. (Albert Mehrabian, 1967).
            Noua realitate vine însă cu nişte surplusuri tentante! Varianta asta de viaţă-surogat face singuratatea mai uşor de suportat: întotdeauna, în on-line, vei găsi pe cineva dispus să „socializeze”! Divertismentul via internet umple şi el, cu generozitate, nişte goluri existenţiale. Să alegem preaplinul sufocant al internetului în detrimentul sunetului, culorii, formelor! Vai de noi! Să devenim incapabili să receptam un zâmbet real pentru că ale nostre cortexuri nu vor putea  actualiza decât posturile false, dar familiare din mediul online! Oribil exerciţiu de imaginaţie!
             Fenomenul  a fost sesizat la nivel academic. I s-a găsit o denumire: phubbing, adică acţiunea de a-i ignora pe cei din preajma ta în favoarea unui telefon deştept. Iată cum s-a ajuns la acest termen:
phubbing-nasterea-unui-cuvant http://www.youtube.com/watch?v=zsofuuycv_0

                Crima din San Francisco s-a comis sub nasul oamenilor,
neglijenţa lor a creat un teren propice. Să fie vorba despre aceeaşi lipsă de atenţie şi în cazul jurnalistei violate în urmă cu câteva săptămîni în zona Perla, din Capitală? Un individ a
forţat-o sa îl urmeze până în parcul Floreasca. Nu a observat nimeni, laşitatea de a nu interveni a fost pervertită în prudenţă  sau nimanui nu i-a păsat suficient încât să reacţioneze. Un gest simplu, cum ar un telefon dat la poliţie, ar fi ajutat, poate!


Un articol de Iulia Bumbac


sursa foto:http://www.hindustantimes.com/photos-news/Photos-Technology/Smartphones/Article4-1035520.aspx

Proteste peste proteste. Azi proteste la Pungești!

Ce se întâmplă la Pungești? Se întâmplă că oamenii ăia, țărani simpli, nu vor sondele Chevron în localitatea lor. Nu le vor și pace! Ca atare s-au pus în fața utilajelor Chevron, au făcut lanț uman și de trei zile rezistă eroic.

Azi, drumul care leagă Vasluiul de Pungești a fost închis circulației, da, da ÎNCHIS. Adică nu este permis accesul în localitate (drept la liberă circulație, dă-l dracu!). Jandarmeria a primit ordin scris de la prefect să intervină în forță, se merge prin sate și se pune presiune pe săteni să nu iasă din case, mai o amenințare, mai un plocon și hai cu fracturareaaa!

Liderul protestatarilor face infarct, asta după ce-l târăsc prin noroaie jandarmii, iar ambulanței nu-i e permis accesul “în perimetru” minute bune. Poate au sperat că o să crape omul și moare protestul.
Toată treaba asta mi se pare că dă un mare pumn democrației amărâte din România noastră dulce și nu-mi place!

Ni se bagă pe gât Chevronul și RMGC-ul, dar nu ne întreabă nimeni dacă le vrem, iar când ne revoltăm îi cheamă pe aia cu pulane și haine albastre să ne dea ce-i al nostru! Păi e frumos așa? E democratic așa? Până când mai trăim cu frica de a spune ce credem și până când o să mai permitem ca vocea cetățenilor să fie ignorată?
De azi Pungeștiul e aliatul Roșiei Montane! Două locuri de pe harta României care trebuie puse la definiția cuvintelor abuz, înșelăciune, manipulare și dezastru! Atunci când anumite decizii politice trebuie apărate în fața societății civile cu jandarmeria, ceva e fundamental greșit!

Eu o să merg Sâmbătă la Pungești în semn de solidaritate și ca să văd cu ochii mei care e treaba acolo. Merg pentru că-s sătulă de indiferență, de întors capul de la problemă, de lamentări și plânsete înfundate pe la colțuri.
Nu vreau să vă plictisesc, vă las un link în încheiere despre ce înseamnă Chevron și fractuarea hidraulică: http://fracking.casajurnalistului.ro/americanii-fara-apa/
În rest: Apă, aer și natură, nu fractură și cianură!

Fotografia e preluată de la asociația Vira.

articol scris de Salavarin Alina

Despre legalizarea THC: not so good news

Sau despre cum a trollat presa din România întreaga comunitate de fumători de ganja... 

În ultimele zile internetul din România a înnebunit. Ceea ce părea un vis frumos pentru consumatorii de marijuana (legalizarea consumului și deschiderea unor shopuri legale) a fost confundat cu demersul unor ONG-uri pentru legalizarea marijuanei medicinale. Vestea, transmisă deformat de mass-media, ca de obicei, a făcut toți fumătorii de weed să sară în sus de bucurie.




Adevărul este cu totul altul: propunerea este încă în stadiul de proiect, DIICOT a dezmințit clar aceste știri false. Însă dezinformarea nu se oprește aici: chiar dacă se va ajunge la momentul în care marijuana medicinală va deveni legală, singurele tratamente care vor putea conține și anumite părți din această plantă vor fi epilepsia, cancerul și scleroza. Bucuria consumatorilor care se gândeau că își vor procura iarbă pe rețetă este egală cu zero.

 Până la legalizarea marijuanei mai este de așteptat, e de ajuns că este unul dintre cele mai tolerate droguri din România în zilele noastre. S-a trecut de mult de perioada în care puteai face închisoare pentru două-trei grame posesie. Pe lângă faptul că statutul neoficial de drog tolerat mă mulțumește personal, mai este un lucru oarecum bun în toată tărășenia. Vă amintiți desigur marea perioadă a veseliei, când shopurile de legale erau la fiecare colț de stradă. Ce s-a întâmplat atunci? Câțiva copii proști au băgat în ei de parcă erau supereroi și au ajuns în stare gravă la spital, alții au murit, alții au ajuns legume. De la marijuana nu se moare (conform studiilor, singura moarte înregistrată din cauza fumatului de marijuana a fost cauzată de proasta ventilație a camerei în care se fuma), dar totdeauna se vor găsi 3-4 teribiliști de 14-15 ani care să bage mai mult decât trebuie la primul fum și să leșine. Ce se va întâmpla în acel caz? Exact, se vor trezi doi-trei politicieni avizi de voturi care să spună că legalizarea marijuanei a fost o decizie greșită, vor găsi vinovați din tabăra adversă și vor deveni eroi naționali introducând iarăși marijuana în ilegalitate (plus că își vor asigura liniștiti fotoliul pentru următorul mandat pentru că „au salvat țara de drogații aia”). Și după un astfel de scandal, ar începe din nou opresiunile asupra consumatorilor pașnici și veseli. Așadar, să ne bucurăm că iarba este tolerată, să ne bucurăm că nu i s-a mai mărit prețul de atâția ani și să ascultăm un cântecel vesel visând la Olanda. Și nu vă mai bucurați așa repede la orice debitează mass-media.





 un articol de Dan Suhai

Răsărit la Equinox

Vă mai aduceţi aminte de asta?
http://banal-azi.blogspot.ro/2013/03/cine-are-nevoie-de-teatru.html

Ei, bun! Acum chiar putem face ceva. Dacă ai trecut pragul Teatrului Equinox, dacă nu ai trecut pragul acestei minuni, te invit să-ţi răpeşti următorul minut spre a citi scriitura asta.

Este un mesaj pe care l-am primit de la Ema (equinoxiştii ştiu despre cine este vorba)...de  fapt nici nu contează de unde îl am, important este să-l citeşti.

Dragi iubitori ai Teatrului Equinox, spectatori sau actanţi, mai tineri sau mai vârstnici, trecători prin minunata lume a spectacolelor, festivalurilor, atelierelor şi a multor evenimente inedite realizate în miraculosul spaţiu equinox, vă rugăm ca, din toate colţurile minunate ale acestei lumi în care vă aflaţi acum, să transmiteţi câteva cuvinte care să exprime ce a însemnat pentru voi această trecere prin "viaţa" Teatrului Equinox, aici, pe facebook. Vă rugăm aceasta pentru că iniţiem un proiect în cadrul Programului "Idei din Ţara lui Andrei", iar ceea ce veţi trimite va fi ataşat proiectului. Dacă reuşiţi să vă mobilizaţi în următoarele două zile ar fi ideal. Şi va mai rugam ca după data de 17 octombrie până pe 31 octombrie 2013, să vă înscrieţi pe site-ul Programului şi să votaţi proiectul nostru. Vă anunţăm imediat ce am înscris proiectul şi titlul pe care să-l căutaţi şi să-l votaţi. Bănuiţi că este un proiect pentru obţinerea de fonduri pentru noua sală EQUINOX. Să sperăm că avem succes!

Vă mulţumim, dragii noştri

Metafizica bidimensionala

Retina lumii a devenit un cancer in zodiacul misterios al iluziei. Oamenii isi modifica structura moleculara a gandirii si animalul stupid devine acum o bestie de temut in regnul sacralizat de atat de multa obsesie. 

Nu-ti mai permiti sa pleci la drum neinarmat. Unii isi ascut armele limbii si ale mintii, pe cand altii taisul lamei ce sfarteca scutul pielii divine. Ne-am departat de scopul primordial si promovam un genocid la scara mondiala in orbirea sperantei ca vom renaste candva in spirit si duh. Un demon iti sopteste la ureche...traieste clipa si uita sa-ti spuna ca viata in sine reprezinta doar o clipa atunci cand accelerezi procesul si te inunzi cu mii de sentimente. 

Fara indoiala, tu ai puterea de a transforma viata intr-o infinita bucurie si intr-un imens circuit de evenimente. Cu totii am uitat sa mai privim dincolo de norii toxici pe care i-am produs cu stiinta. Animalul s-a trezit din nou la viata, la un simplu impuls si a devenit egoist, iar acum se infrupta din lesurile semenilor sai, ucisi fizic sau mental. Pentru el clipa s-a scurtat atat de mult incat deja e o lupta pentru a domina ceea ce nu i-a apartinut niciodata. Nimic nu-l poate opri pe omul cel nou, pe omul mistic, pe omul din pestera singuratatii sale. Tuturor insa le scapa un lucru, s-au razvratit chiar impotriva celei mai profunde valori intrinseci.

Nu vrem sa mai pasim pe urmele batranilor nostri pentru ca ne par invechite, dar vrem cu ardoare sa scurtam procesul de cunoastere, de iubire, de inavutire spirituala si materiala. Am muscat de enorm de multe ori din fructul oprit de-a lungul vremurilor in care sansele de autodistrugere au fost reale. Acum aceste sanse sunt ireversibile in oceanul neprietenos al sangelui varsat de cei ce au murit pentru un ideal. Am uitat sa mai privim viata ca pe cel mai bun profesor si am inceput sa o desacralizam treptat, dar sigur pana la nimicire. Totul e acum o lupta tacita intre egouri pline de dispret si de ura, totul e acum crima, dezbinare si canibalism urban.

Un articol de Gabriel  Nedelea

Ultima haltă...azilul.

                   Vi s-a întâmplat vreodată să intraţi într-o încăpere plină cu oameni şi să nu ştiţi ce atitudine e mai potrivit să afişaţi?

 Mie mi s-a întâmplat zilele trecute, când am fost la un azil de bătrâni de lângă Bucureşti.  Am deschis uşa salonului, privirea mea a întâlnit chipul asistentei care se află în permanenţă cu pacienţii. Am zâmbit, am salutat. Mi s-a răspuns în aceeaşi manieră. Am inspirat temătoare. Ştiam că mă va întâmpina combinaţia obişnuită de mirosuri de: urină, mâncare, şi bătrâneţe.

                  M-am uitat apoi la ceilalţi oameni. M-am obişnuit cu imaginea lor: sunt aliniaţi faţă în faţă, pe canapele sau fotolii, în jurul unei măsuţe joase.  Mereu aceeaşi. Mereu posomorâţi, tăcuţi, absenţi. Acesta a fost momentul în care am ezitat: să spun un „Bună ziua!” voios sau mai reţinut? Poate că ziua nu e tocmai bună pentru ei, poate că exaltarea din vocea mea contrasta mult prea puternic cu atmosfera sobră! În fine, am salutat pe un ton moderat, neutru.

                Am înaintat către grupul de bătrâni. Destule priviri mă cercetau cu atenţie. Doi bătrâni cătrăniţi au răspuns la salut. Câteva doamne au preferau să râmână tăcute şi să observe „evenimentul”. Cineva din afară venise în vizită! Oare la cine? Alte femei nu au ridicat capetele, erau captive în propria tăcere. Unele sunt lipsite de luciditate şi uneori, articulează, fără coerenţă, frânturi de gânduri.

                Am ajuns în dreptul mătuşei la care venisem. M-am aplecat, am sărutat-o, m-am aşezat lângă ea. După câteva minute de conversaţie sterilă, am început să îi observ „colegii”. Una dintre bătrâne strânge în poală o poşetă demodată. O ţine cu ambele mâini. Să fie o reminiscenţă a unui gest repetat o viaţă sau un ataşament bolnăvicios faţă de un obiect – atribut al feminităţii? Sau e instinctul proprietăţii într-o formă exacerbată? Nu e  singura la care am văzut acest gest. Multe bătrânele strâng cu multă grijă câte ceva în mâini sau în buzunare: şerveţele, un măr, un biscuit, un ceva....poate că se agaţă de nimicuri din teama de sărăcie, de abandon, de moarte!

             Momentul mesei de prânz: încet, bătrânii se aliniază pe scaune,  în jurul meselor de pe care mânîncă. Coboară din rezervele lor oameni pe care nu îi văd niciodată stând împreună cu ceilalţi. Sunt la fel de tăcuţi, fiecare se aşază la locul lui. O doamnă onorează adunarea întotdeauna machiată şi îmbrăcată perimat-cochet. Mânâncă resemnaţi, unii cu privirea în farfurie, alţii, dimpotrivă foarte atenţi la toate personajele şi mişcările din jur. Unii au figuri aspre, pe care se poat citi lesne reproşul, indignarea sau dezamăgirea. Alţii par mai blânzi şi împăcaţi cu starea lucrurilor.

              Condiţiile din azil sunt civilizate, cei 30 de pacienţi care îşi trăiesc bătrâneţea în comun sunt îngrijiţi aşa cum se cuvine. Totuşi, ei sunt aduşi aici de familiile lor. Cred că este trist ca un om în vârstă să fie nevoit să părăsească mediul familiar. Cred că este teribil pentru ei să ştie că familiile lor i-au trimis de acasă. Este adevărat că unii nu mai sunt conştienţi de ei înşişi, alţii sunt imobilizaţi la pat sau în cărucioare, deci sunt greu de îngrijit de familie. Însă convieţuirea e impusă şi, în unele cazuri, inacceptabilă!

                Emoţional, e cumplit pentru ei să fie aduşi într-un astfel de loc! Oricât de bine ar fi îngrijiţi, duc dorul familiei şi al casei lor. Tânjesc după autonomia pe care o aveau când erau în putere, după poftă de viaţă şi tinereţe. În acel loc, nu au decât perspectiva sfârşitului. Să îţi petreci zilele aşteptând să pleci dincolo...dezolant program zilnic!

                   I-am lăsat să mânînce liniştiţi, eram o intrusă care deranja scenariul monoton. Am închis cu fermitate uşa în spatele meu. Am inspirat cu lăcomie aerul rece de afară. E antidotul perfect pentru mirosul care se încăpăţânează să persiste în nările mele.

Un articol trist şi adevărat de Iulia Bumbac.