Vi s-a întâmplat vreodată să intraţi într-o încăpere plină cu oameni şi
să nu ştiţi ce atitudine e mai potrivit să afişaţi?
Mie mi s-a întâmplat zilele trecute, când am
fost la un azil de bătrâni de lângă Bucureşti.
Am deschis uşa salonului, privirea mea a întâlnit chipul asistentei care
se află în permanenţă cu pacienţii. Am zâmbit, am salutat. Mi s-a răspuns în
aceeaşi manieră. Am inspirat temătoare. Ştiam că mă va întâmpina combinaţia
obişnuită de mirosuri de: urină, mâncare, şi bătrâneţe.
M-am
uitat apoi la ceilalţi oameni. M-am obişnuit cu imaginea lor: sunt aliniaţi
faţă în faţă, pe canapele sau fotolii, în jurul unei măsuţe joase. Mereu aceeaşi. Mereu posomorâţi, tăcuţi,
absenţi. Acesta a fost momentul în care am ezitat: să spun un „Bună ziua!”
voios sau mai reţinut? Poate că ziua nu e tocmai bună pentru ei, poate că
exaltarea din vocea mea contrasta mult prea puternic cu atmosfera sobră! În
fine, am salutat pe un ton moderat, neutru.
Am înaintat către grupul de bătrâni. Destule
priviri mă cercetau cu atenţie. Doi bătrâni cătrăniţi au răspuns la salut.
Câteva doamne au preferau să râmână tăcute şi să observe „evenimentul”. Cineva
din afară venise în vizită! Oare la cine? Alte femei nu au ridicat capetele,
erau captive în propria tăcere. Unele sunt lipsite de luciditate şi uneori, articulează,
fără coerenţă, frânturi de gânduri.
Am ajuns în dreptul mătuşei la care
venisem. M-am aplecat, am sărutat-o, m-am aşezat lângă ea. După câteva minute
de conversaţie sterilă, am început să îi observ „colegii”. Una dintre bătrâne
strânge în poală o poşetă demodată. O ţine cu ambele mâini. Să fie o
reminiscenţă a unui gest repetat o viaţă sau un ataşament bolnăvicios faţă de
un obiect – atribut al feminităţii? Sau e instinctul proprietăţii într-o formă
exacerbată? Nu e singura la care am
văzut acest gest. Multe bătrânele strâng cu multă grijă câte ceva în mâini sau
în buzunare: şerveţele, un măr, un biscuit, un ceva....poate că se agaţă de
nimicuri din teama de sărăcie, de abandon, de moarte!
Momentul mesei de prânz: încet, bătrânii se aliniază pe scaune, în jurul meselor de pe care mânîncă. Coboară
din rezervele lor oameni pe care nu îi văd niciodată stând împreună cu
ceilalţi. Sunt la fel de tăcuţi, fiecare se aşază la locul lui. O doamnă
onorează adunarea întotdeauna machiată şi îmbrăcată perimat-cochet. Mânâncă
resemnaţi, unii cu privirea în farfurie, alţii, dimpotrivă foarte atenţi la
toate personajele şi mişcările din jur. Unii au figuri aspre, pe care se poat citi
lesne reproşul, indignarea sau dezamăgirea. Alţii par mai blânzi şi împăcaţi cu
starea lucrurilor.
Condiţiile din azil sunt civilizate, cei
30 de pacienţi care îşi trăiesc bătrâneţea în comun sunt îngrijiţi aşa cum se
cuvine. Totuşi, ei sunt aduşi aici de familiile lor. Cred că este trist ca un
om în vârstă să fie nevoit să părăsească mediul familiar. Cred că este teribil
pentru ei să ştie că familiile lor i-au trimis de acasă. Este adevărat că unii
nu mai sunt conştienţi de ei înşişi, alţii sunt imobilizaţi la pat sau în
cărucioare, deci sunt greu de îngrijit de familie. Însă convieţuirea e impusă
şi, în unele cazuri, inacceptabilă!
Emoţional, e cumplit pentru ei să fie aduşi într-un astfel de loc!
Oricât de bine ar fi îngrijiţi, duc dorul familiei şi al casei lor. Tânjesc
după autonomia pe care o aveau când erau în putere, după poftă de viaţă şi
tinereţe. În acel loc, nu au decât perspectiva sfârşitului. Să îţi petreci
zilele aşteptând să pleci dincolo...dezolant program zilnic!
I-am lăsat să mânînce liniştiţi, eram o intrusă care deranja scenariul
monoton. Am închis cu fermitate uşa în spatele meu. Am inspirat cu lăcomie
aerul rece de afară. E antidotul perfect pentru mirosul care se încăpăţânează
să persiste în nările mele.
